Stiu ca Steve Jobs era mania unei domnisoare pline de visuri și, cel puțin pentru ea, discursul acesta nu e ceva nou. Nici pentru alții. Știu si ca nu sunt Steve Jobs, iar pentru unii dintre fostii mei elevi nu mai sunt decat un nume. Toti s-au zburătăcit care încotro, pe la o facultate, alții pe unde credeau ca le e mai bine… Știu ca unora dintre ei le este greu, alții sunt dezamăgiți, unii speriați, alții debusolați, ceilalții fericiți sau doar multumiți de deciziile luate. Peste unii au trecut deja ani si experiente: iubiri implinite sau ratate, un serviciu mai bine platit sau doar cat sa supravetuiesti. Altii au trait visul american sau au ajuns in India sau Africa. Pe unii, pasii ii poarta prin Europa. Altii au deja copii, altii ii asteapta. Altii inca asteapta… visul. Dar tocmai pentru ca nu sunt Steve Jobs și ca povestea vieții mele nu are atâta greutate ca a unuia precum creatorul Apple, voi indrazni sa atasez cuvintele din celebrul discurs de la Stanford
Conversatii despre noi